În 1914, când a început primul război mondial, regiunea istorică denumită Banat, parte a Austro-Ungariei, era o regiune bogată și prosperă. O regiune așezată, cu oameni de diferite naționalități, din care patru se aflau aproape în echilibru, și anume germanii, maghiarii, românii și sârbii, iar altele mai mici (bulgarii, croații, cehii, evreii, țiganii, slovacii ș.a.) contribuiau din plin la imaginea unui melting potunic în această zonă a Europei.

În 1914, Banatul era una din cele mai bogate regiuni ale unui stat central-european, animat de valori moderne, în pas cu epoca respectivă, era o regiune în care cultura și civilizația de tip apusean erau bine fundamentate, clasa politică și elitele economice erau responsabile și, mai ales, patrioate.

Timișoara era, conform unor statistici austro-ungare al doilea oraș ca potențial economic din Ungaria, după Budapesta, se apropia de 100.000 de locuitori, avea o viață economică exemplară, cunoscând, cel puțin în perioada anilor 1875 – 1910, un avânt economic neîntâlnit. Îi lipsea doar o universitate. Primarul, la 1914, era german (Karl Telbisz), directorul administrației generale a orașului român (Stan Vidrighin), iar limbile comune erau germana și maghiara. Primăria îl trimitea pe inginerul Vidrighin în mari orașe ale Occidentului pentru a studia acolo problema canalizării și a alimentării cu apă, care până în zorii primului război avea să fie rezolvată și la Timișoara, aplicându-se un model exemplar pentru acea epocă. În același timp, administrația orașului întocmea planuri de dezvoltare urbanistică pe baza sfaturilor unor consultanți din Hamburg, Londra și Dresda, pe care, până la 1918, a reușit să le și aplice parțial. Tot atunci, se construiau școli, publice și private, se deschideau biblioteci, muzee, societăți culturale și filantropice, iar întreaga viață socială era cea mai bogată din această regiune, fiind pe locul trei în Ungaria, după Budapesta și Bratislava.

Fabricile timișorene de atunci erau printre primele ale Austro-Ungariei, dezvoltarea sectorului industrial, în special a industriei alimentare, a pielăriei, tăbăcăriei, a industriei textile și a altor ramuri industriale era în deplină concordanță cu dezvoltarea economică a Europei Centrale, Timișoara nefiind cu nimic mai prejos, atunci, față de marile centre industriale ale Austro-Ungariei din Boemia și Austria. Bazată pe extraordinara producție agricolă a regiunii, economia Timișoarei era într-un avânt fără exemplu. Comerțul, asigurările, băncile, instituțiile de credit și de economii, toate erau într-o înflorire fără precedent.

Regiunea, atât zona de șes, agricolă, cât și cea de munte, bazată pe industria metalurgică (Reșița, Anina, Bocșa etc) cunoștea, și ea, o dezvoltare foarte puternică, uzinele reșițene, minele de la Anina și alte industrii fiind, fără doar și poate, exemple de bună administrare și organizare economică.

Asta a fost atunci.

Acum, la 90 de ani de când Austro-Ungaria a dispărut, la 62 de ani de la instaurarea comunismului și la 20 de ani de la dispariția lui, Banatul nu mai există. Tot ce a reprezentat Banatul ca model de dezvoltare economică, de organizare socială și interetnică, modelul cultural și uman pe care bănățenii au reușit, grație forțelor catalizatoare austro-ungare, să-l dezvolte și să-l aplice, e mort și îngropat de mult.

Economic, reprezentăm prea puțin. Agricultura e la pământ. În Banat, cu mici excepții, industria agro-alimentară a dispărut. Industria metalurgică a Banatului Montan e o ruină. În fabricile multinaționalelor, atâtea câte sunt, se produce mult pe bani puțini. În centrele de dezvoltare tehnologică și informatică a acelorași multinaționale se produce câte ceva, dar tot pe bani puțini. Infrastructura e cea mai deficitară din toată România. Construcția unei șosele de centură lungi de aproape 12 km a durat 8 ani, modernizarea unui drum de 60 de km tot atât.

Citeste mai departe…

Recomanda pe: